Acest post este pentru cei ce au cautat, ca si mine, cateva ore bune, varianta originala a povestii lui Ion Creanga, care sa contina si diacritice.
Ion Creanga - La scaldat
Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai
totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumani să-i scoată din
stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de
sumane croite, nalt până-n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii în laiță n-avea
cine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era
pentru bătătură! Ș-apoi, vorba ceea: Nu ședea, că-ți șede norocul; țevi de
făcut la sucală; copil de țâță în albie, pe lângă alții vro cinci-șase, care
așteptau să le faci demâncare.
Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea degrabă,
căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Și mă
scoală mama atunci mai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima: —
Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul
cela pe jos; și eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și
stai lângă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de
la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cu chimeri, știi colè,
ca pentru tine! — Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu știam. Toate ca
toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată, mă întreceam cu
fetele cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca
Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea
și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui țigan din
Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la
umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i
le arătam seara acasă.
Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucrul, ca
să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se face mai mult
noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe
întrecute cu Măriuca, și cum sfârâia fusul roții, așa-mi sfârâia inima-n mine
de dragostea Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu! Și-mi aduc aminte că odată,
noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i-am scos Măriucăi un șoarec din
sân, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aș fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice și mai
ales prin luncile și dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de
făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic și sulcină de pus printre
straie, cine umbla? Povestea cântecului: Fă-mă, Doamne, val de tei Și
m-aruncă-ntre femei! Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar
când auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine
căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. Însă ce era să faci când te roagă
mama?
Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer
și așa de frumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca
găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am șparlit-o la baltă, cu gând rău asupra
mamei, cât îmi era de mamă și de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e
deasupra! De la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară și
începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! și Ion,
pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se ia
după mine la baltă, unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cu
pielea goală pe nisip, cât mi ți-i gliganul; apoi, în picioare, țiind la urechi
câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele,și aci săream
într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga,
spunând cuvintele: Auraș, păcuraș, Scoate apa din urechi, Că ți-oi da parale
vechi; Și ți-oi spăla cofele Și ți-o bate dobele!
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă
scăldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracul, făcând parte dreaptă la
amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu
bulbuci la gură; ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind
pe dracul de un picior, căci așa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe
când Adam-Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl,
pentru Fiul și Duhul Sfânt, și înc-o dată pentru Amin.
Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții,
cât mi ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele
mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că
se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile
subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape de mine. Dar
eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc
vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când
fugisem de-acasă, ș-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă,
după cum se zice, căci era trecut de amiază.
Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de
fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârșit, mama, cât era ea de tare
de cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor, pe
la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele
frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh: —
Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom avea
altă vorbă! Și se tot duce.Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit,
care văzură asta, numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea,
de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de rușine, și cât pe ce să mă înec,
de ciudă ce-mi era. Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum
să le strâng de gât, nu altăceva.
Dar vorba ceea: Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor?
De-aceea le-am lăsat și eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura la ureche, și
pândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuști!
din baltă ș-o iau la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de săreau
pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Și fuga, și fuga,
fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi
acasă. Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om, ci sar în
grădina lui Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din
hudiță în grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când aproape să ies din
grădină, mă simțesc câinii lui Trăsnea, și la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?
Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muște câinii și
să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și
să-i lași să te latre cât le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cât
bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am
scăpat și eu de câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei și ei
cu mine. Noroc din cer până-n pământ că nu m-a prins melianul și haramninul de
Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cănd mă zăpsise în grădina lui la
furat mere domnești și pere sântiliești, căci m-ar fi snopit în bătaie. Ș-apoi
numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârșit, după
ce m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în
răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, și atunci mi s-a părut că
mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi, până
în dreptul ogrăzii, și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt
după trebi, când în casă, când afară; și-mi era mai mare mila de dânsa, dar și
de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă.
Vorba ceea: Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima
de milă ce-mi este. Șinemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre
gard: Mămucăi, iacată-mă-s! Ș-odată și sar în ogradă, mă înfățișez dinaintea
mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut și zic, scâncind:
Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de
mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul.
Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând: —
Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta și
să mă lași tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să
știi că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porți de-acum tare bine, să
mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău! Și, scurtă vorbă, văzând
că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face.
Apoi umblu tot cu binișorul pe lângă dânsa și nu ies din
cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: Vorba dulce mult aduce;
la trebi-s hărnicuț cât se poate: derdicam și măturam prin casă ca o fată mare,
de n-avea mama grijă când se ducea undeva. Și-ntr-o zi o văz că mă sărută și-mi
zice cu blândețe: — Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și să-ți
dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porți de-o
bucată de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plânge, și bucuria mea
n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu decât oricând.
Și de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m-ar fi izgonit de la casă ca
pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a
luat cu binișorul!
Și să nu credeți că nu mi-am ținut cuvântul de joi până mai
de-apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în felul meu.
Și nu că mă laud, căci lauda-i față: prin somn nu ceream demâncare, dacă mă
sculam, nu mai așteptam să-mi dea alții; și când era de făcut ceva treabă, o
cam răream de pe-acasă. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu
răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta; iar
când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguță de trebușoară ca aceea, de
nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu
tot meșteșugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatră în baltă, și zece
cuminți n-o pot scoate. În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia,
am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din
Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la
treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în
anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu