Acest post este pentru cei ce au cautat, ca si mine, cateva ore bune, varianta originala a povestii lui Ion Creanga.
Ion Creanga - Pupaza din tei
Ma trezeste mama
într-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: „Scoala duglisule,
înainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul arminesc si sa te
spurce ca sa-ti mearga bine toata ziua?”....Caci asa ne amagea mama cu o pupaza
care-si facea cuib, de multi ani, într-un teiu foarte batrân si scorburos, pe
coasta dealului, la Mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai
vara: ”Pu-pu-pup! pu pu-pup! des-dimineata, în toate zilele, de vuia satul. Si
cum ma scol, îndata ma si trimite mama cu demâncare în tarina, la niste
lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai în Valea-Seaca, aproape de
Topolita. Si pornind eu cu demâncarea, numai ce si aud pupaza cântând:
- Pu-pu-pup! pu pu-pup! pu pu-pup!
Eu, atunci,
sa-mi caut de drum tot înainte? Ma abat pe la teiu, cu gându sa prind pupaza,
caci aveam grozava ciuda pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama,
ci pentru ca ma scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum
ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în carare, pe muchea dealului ma
suiu încetisor în teiu, care te adormea de mirosul.....floarei, bag mâna în
scorbura, unde stiam, si, norocul meu!....gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de
multamire: „Taci lelita, ca te-am captusit eu! Îi mai pupa tu si pe dracul
de-acum!” Si când aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma
spariiu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pâna
atunci, si-i dau iar drumul în scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam în
capul meu ca serpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se
afla în scorburi câteodata si serpi, sa scot pupaza pe ce-a fi.....dar ea,
sarmana, se vede ca se mistuie de frica mea prin cotloanele scorburei, undeva,
caci n-am mai dat de dânsa nicaieri: parca intrase în pamânt. „Mai! anapada
lucru si-aista!” zic eu înciudat, scotând caciula din cap si tuflind-o în gura
scorburei. Apoi ma dau jos, caut
o lespede potrivita, ma suiu cu dânsa iar în teiu, îmi ieu caciula si în locul
ei pun lespedea, cu gând c-a iesi ea pupaza de undeva pâna m-oiu întoarce eu
din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc rapede cu demâncarea la
lingurari...si oricât oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât
am umblat hoinarind eu cine stie pe unde si cât am bojbait si mocosit prin
teiu, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramâne cuvânt, li se lungise
urechile de foame asteptând. S-apoi vorba ceea: Tiganului, când i-e foame,
cânta; boierul se primbla cu mâinile dinapoi, iar taranul nostru îsi arde
luleaua si mocneste într-însul”. Asa si lingurarii nostri: cântau acum îndracit
pe ogor, sezând în coada sapei, cu ochii paienjeniti de-atâta uitat, sa vada nu
li vine mâncare dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatama-s si
eu de dupa un dâmb cu mâncarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa
de cu chef......atunci au si tabarât balaurii pe mine, cât pe ce sa ma înghita,
de nu era o chiranda mai tânara între dânsii, sa-mi tie de parte.
- Haouileo, mo! ogoiti-va! ce tolcaniti baiatul? Cu tatu sau
aveti ce-aveti, iar nu cu dânsul!
Atunci
lingurarii, nemai punându-si mintea cu mine, s-au asternut pe mâncare, tacând
molcum. Si scapând eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre
sat, ma abat iar pe la teiu, ma suiu într-însul, pun urechea la gura scorburei
si aud ceva zbatându-se înauntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna si
scot pupaza, vlaguita de atâta zbucium; iar ouale, când am vrut sa le ieu, erau
toate numai o chisalita. Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o
îndosesc de mama vreo doua zile în pod prin cele putini hârbuite; si una-doua
la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut eu prin pod asa des. Însa a
doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui Mos Andrei vine la noi c-o
falca-n ceriu si cu una-n pamânt, si se ia la ciondanit cu mama din pricina
mea:
- Mai auzita-i dumneata cumnata, una ca asta, sa fure Ion
pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste des-dimineata la lucru de
atâtia ani?
Grozav era de tulburata, si numa’ nu-i venea sa lacrameze,
când spunea aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza
era ceasornicul satului. Însa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele.
- Ce spui, cumnata?! Da’ ca l-as ucide în bataie, când as
afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las’ pe
mine, ca ti-l ieu eu la depanat!
- Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnata Smaranda, zise
matusa, caci de zbântuitul ista al dumitale nimica nu-i scapa! Ce mai atâta?
Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns
în camara, cum aud unele ca aceste, iute ma suiu în pod, umflu pupaza de unde
era, saiu cu dânsa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul în târgul
vitelor, s-o vând, ca I era tocmai lunea, într-o zi de târg. Si cum ajung în
iarmaroc, încep a ma purta tantos printre oameni de colo pâna colo, cu pupaza-n
mâna; ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o
vitica de funie, n-are ce lucra?
- De vânzare-ti e gainusa ceea….mai baiete?
- De vânzare, mosule!
- Si cât cei pe dânsa?
- Cât crezi si dumneata ca face!
- Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca!
Si cum i-o dau în mâna, javra dracului se face a o cauta de
ou si-I dezleaga atunci frumusel ata de la picior; apoi mi-o arunca-n sus,
zicând: “Iaca pozna, c-am scapat-o!” Pupaza, zbrrr! Pe-o dugheana si, dupa ce
se mai odihneste putin, îsi ie apoi drumul în zbor sprev Humulesti si ma lasa
mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitându-ma dupa dânsa!….eu, atunci, hat!
De sumanul mosneagului, sa-mi plateasca paserea……
- Ce gândesti dumneata mosule? Te joci cu marfa omului? Daca
nu ti-a fost cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu giunga asta
de mine! Înteles-ai? Nu-ti paie lucru de saga! Si ma bagam în ochii
mosneagului, si faceam un taraboiu, de se strânsese lumea ca la comedie
împrejurul nostru; da, iarmaroc nu era?!
- Dar stii ca esti amarnic la viata mai baiete?! Zise
mosneagul de la o verme, râzând. În ce te bizui de te îndârjesti asa nepoate?
Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te
manânca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba
si-un topor îti fac daca ma crezi, de-i zice “aman, puiule!” când îi scapa din
mâna mea!
- Da pace baietului, mosule, zise un humulestean de-ai
nostri, cai feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i
gasi beleaua cu dânsul pentru asta….
- He, he! Sa fie sanatos dumnealui, om bun! D-apoi chitesti
dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai
dinioarea l-am vazut umblând prin târg, cu cotul subsuoara, dupa cumparat
sumani, cum îi e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici pe undeva, ori în vro
dugheana la batut aldamasul. Apoi bine ca stiu a cui esti mai tica! Ian stai
oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimes cu pupezi de vânzare
sa spurci iarmarocul?
Toate ca
toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. Apoi
încet-încet m-am furisat printre oameni, si unde am croit-o la fuga spre
Humulesti, uitându-ma înapoi, sa vad nu ma ajunge mosneagul? Caci îmi era acum
scapare de dânsul, drept sa va spun. Vorba ceea: „Lasa-l, mai! L-as lasa eu,
dar vezi ca nu ma lasa el acum!” Tocmai asa patisem si eu; ba eram înca bucuros
ca am scapat numai cu-atâta. „Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu
mama si cu matusa Mariuca”, gândean eu, batându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure,
de frica si de osteneala. Si când ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi
în târg; si fratii îmi spun, cu spaima, ca-i pozna cu matusa lui Mos Andrei: a
sculat mai tot satul în picioare din pricina pupazai din teiu; zice ca i-am fi
luat-o noi, si pe mama a pus-o în mare suparare cu asta. Stii ca si matusa
Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înteles,
ca matusa Anghilita lui mos Chiriac, s-a mântuit vorba! Si cum îmi spuneau ei
îngrijiti, numai ce si auzim cântând în teiu:
- Pu-pu-pup! pu pu-pup! pu pu-pup!
Sora-mea Catrina zice atunci cu mierare:
- I-auzi badita! Doamne, cum sunt unia de napastuiesc omul
chiar pe sfânta dreptate!
- Mai asa surioara!.....Dar în gândul meu: „Cân ati sti voi
cât a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plânge de
mila!”
Zahei însa ne lasase vorbind si se ca’ mai dusese în târg,
dupa mama, sa-i spuie bucurie despre pupaza.... Si a doua zi, marti, taman în
ziua de lasatul sacului de postul Sân-Petrului, facând mama un cuptor zdravan
de alivenci si placinte cu poalele-n brâu, si pârpalind niste pui tineri la
frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic, chema pe matusa
Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima:
- Doamne, cumnatica-hai, cum se pot învrajbi oamenii din
nimica toata, luându-se dupa gurile cele rale! Ia poftim, soro, mai bine sa
mâncam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim câte-un pahar de vin în sanatatea
gospodarilor nostri si: „Cele rale sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba
dintre noi sa piara, si neghina din ogoara!” Caci dac-ai sta sa faci voie rea
de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii!
- Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strângând cu
nedumerire din umere, când se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui
altadata temeiu pe vorbele oamenilor! Apoi începem cu totii a mânca. Si altii
ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.
Si îndata ce m-am sculat de la masa, luându-mi ramas bun de la calcâie, fuga la
scaldat; si când sar odata voiniceste de pe-un mal nalt în stiloana, din
greseala, drept cu fata-n jos, numai scântei mi s-au facut dinaintea ochilor de
durere; si am crezul ca mi-a pleznit pântecele nu altaceva. Si dupa ce-am iesit
cu mare greu din apa si m-am pus pe mal, tiindu-ma cu mâinile de inima, baietii
s-au strâns chiotca împrejurul meu si m-au înmormântat cu nasip, si m-au
prohodit cum stiau ei, si de-abia mi-am venit în simtire peste vreun ceas;
si-apoi am început a ma scalda în ticna, pâna pe la asfintitul soarelui,
potrivind-o sa vin acasa odata cu vacile si spuind mamei ca, scapându-le
vacarul din ocol pe ale noastre la amiaza, eu singur le-am dus la pascut, si
de-aceea m-am întârziet pâna acum. Si mama, crestina buna, crezându-le toate
laptoase, dupa rabus, cum i le spusesem eu cu magulele, m-a laudat cu vrednicia
ce facusem si mi-a dat si de-mâncare. Iara eu, mâncând lupeste, ma faceam
smerit si nu mai râdeam de mine, mierându-ma tot atunci de ghibacia minciunilor
ce potrivisem, de-mi venea mai-mai sa le cred si eu singur pe jumatate. Iaca,
asa se poate însela omul de multe ori, când nici n-a gândit, daca nu stie a
judeca bine. însa iar man-torc si zic: „Tot patitu-i priceput!
